invatamantul romanesc…oare incotro?

Stau in sala de asteptare a unui cabinet stomatologic si … astept. Evident ca sunt programata, dar la fel de evident e ca ora stabilita nu se va respecta. Langa mine este o doamna, care pare cam la fel de agasata ca si mine de timpul pe care il pierde asteptand. O intreb intr-o doara daca are programare, incercand sa imi dau seama cam cat mai am de stat. Imi raspunde ca are. Si adauga repede ca s-a saturat sa astepte, ca nu are nevoie decat de o injectie, care nu dureaza mult, dar asa pateste de fiecare data… Ii zambesc si privesc in continuare la televizor. Dintr-o data se invioreaza si incepe sa vorbeasca. Imi spune ca a venit direct de la serviciu si dupa ce termina, se va duce acasa, unde o asteapta o multime de treburi gospodaresti. “Trebuie sa fac mancare. Si nu stiu ce sa gatesc…”  Face o pauza, gandindu-se probabil la ceva meniuri, si apoi continua: “Of, nu mai vine odata primavara. Sa se mareasca ziua si sa se mai incalzeasca vremea.” Zic si eu ceva despre vreme, ca a fost totusi o iarna usoara si se asterne din nou tacerea. Si totusi femeia vrea sa vorbeasca. A avut o zi agitata… probleme la serviciu…a fost greu. Este secretara la un ziar local. Ma uit atent la ea. Cunosc ziarul si patronii si inteleg brusc cam ce probleme are. “Nu e rau. Dar nu prea pot pleca daca am o problema personala.” “Doar atat?”, ma gandesc eu. “Dar astazi am fost nevoita sa ma duc la scoala fiului meu. M-a chemat psiholoaga. Sincer mi-a fost teama. Am un fiu, elev in clasa a X-a. E un copil cuminte, mult prea cuminte. Asa l-am crescut. Noi am fost 10 copii la parinti.” Continua, spunandu-mi povestea vietii ei, ca a plecat de la Botosani la Timisoara, acolo a terminat liceul, s-a casatorit si s-a mutat la Sibiu. Are un singur baiat. L-a crescut asa cum a fost educata si ea. Sa fie ascultator, ingrijit, cu bun-simt. Invata bine, o ajuta la treburi in casa si totusi ceva nu e in regula. Copiii la scoala sunt rai si rad de el…ca este ca o fata. Inclin sa cred ca zic si altceva, dar ma abtin sa comentez. Femeia continua, vorbind repede si agitat, incantata ca poate povesti cuiva ce are pe suflet. Ii este teama ca a gresit ea cu ceva. Nu intelege. “Noi nu eram asa. Acum e altfel.” O cred. Nu o data s-a intamplat sa fie chemata la scoala si sa il gaseasca batut. Profesorii nu reusesc intotdeauna sa stapaneasca situatia si crede ca uneori nici nu isi bat capul cu asta. Au acum in scoala psiholog, care participa la orele de dirigentie, dar efectul este minim. Imi spune ingrozita ceea ce ii povesteste fiul ei. Ca are colegi care se masturbeaza in timpul orelor – nu mai fac ochii mari, n-are sens, site-ul ProTV e plin de astfel de “stiri” –, iar, intr-o zi, un coleg i-a spus fiului ei ca, atunci cand se gandeste la propria mama, se excita. Zambesc si ii spun ca ma indoiesc sincer ca este asa. Dar teribilismul este important la varsta asta. E nevoie sa te detasezi de ceilalti, sa fii cool, sa fumezi, sa te imbeti pana cazi lat, sa furi masina lui tata si sa te lauzi la toata lumea ca ai avut cele mai misto fete din liceu.   

Nu imi plac comentariile de genul “tinerii din ziua de azi sunt asa si pe dincolo…noi nu eram asa…eram altfel…mai buni, mai ascultatori, mai bla-bla”. E adevarat, situatia s-a schimbat. Societatea romaneasca de azi nu mai seamana cu cea din 1980. Dar nu cred ca generatia tanara este eminamente decadenta si irecuperabila. Doar ca ea nu mai reactioneaza la aceleasi metode pedagogice si masuri coercitive la care reactionau altii in trecut. Tentatiile si stimulii externi sunt mult mai puternici acum, iar puterea de selectie nu este formata pe deplin la varsta adolescentei.

Pe de alta parte, cel mai trist si ingrijorator mi se pare halul in care a ajuns sistemul de invatamant azi. Nu numai ca nu s-a adaptat acestor generatii de copii, care au la dispozitie internet, zeci de posturi tv, zeci de reviste si libertatea de a “naviga” printre ele, dar a subrezit si bulversat prin modificari frecvente, facute haotic si fara strategie si ceea ce mai ramasese bun din sistemul vechi de invatamant.

Iar invatamantul universitar….Eu am terminat facultatea in 2001, deci nu sunt chiar din generatia lui Tutankamon, dar imi amintesc ca in facultate invatam de “ne sareau ochii din cap”. Si asa am deprins ceea ce se cheama disciplina muncii, capacitatea de a face ceva in mod organizat.

Nu este posibil ca frecventa studentilor la cursurile universitare sa scada dramatic dupa primul an de studiu. Nu mai vorbim de studentii in ani terminali, care mai dau pe la universitate doar in sesiune. Cu cine sa faci workshopuri (asta daca s-ar gasi un profesor care ar fi dispus sa incerce asa ceva), cand individualismul este exacerbat si munca in echipa este ceva de neconceput, pentru ca risti sa te concureze unul si altul, unde sa gasesti voluntari cu care sa organizezi sesiuni de comunicari, simpozioane si alte manifestari academice?

Nu este posibil ca la facultatea de stiinte economice sa primesti note pe referate de teorie.

Nu este posibil ca un profesor sa organizeze examen la aceeasi ora, in aceeasi sala, pentru ani de studiu diferiti, specializari diferite, restantieri la un loc cu cei care sustin examenul pentru prima data. Asta mi se pare chiar de neconceput. Dar ce, suntem pe vremea domnului Vucea care era nevoit sa predea simultan la patru clase primare?!  

Admiterea la facultate e un mizilic, dupa aceea singura dificultate majora consta in a avea rabdarea sa treaca timpul, pentru ca facultatea oricum o termini (si chiar ai pretentia asta, doar o platesti, nu?). Si apoi? Termina facultatea promotii intregi de oameni care habar nu au cum sa lucreze ceva. Pentru ca patru ani s-au facut ca invata, s-au facut ca scriu referate. Si nici nu au disponibilitatea de a fi invatati si de a astepta pana cand acumuleaza experienta, cunostinte. Vor promovari si cresteri salariale in procente ametitoare din prima clipa de munca.

Am urmarit zilele trecute o dezbatere tv la care au fost invitate doua doamne, ambele cadre universitare cu functii importante in sistemul de invatamant si care au discutat despre stadiul in care se gaseste invatamantul romanesc. Si au vorbit … si au teoretizat frumos si elegant si … s-a terminat emisiunea. Dar oare pe cand o strategie clara si rationala pentru invatamantul romanesc?

Mereu si mereu, dezbatem, stabilim un diagnostic pacientului, eventual il compatimim, dar nu ii prescriem medicatia necesara si nu il tratam. Si peste un timp, iar venim si ii evaluam starea si ne miram si ingrijoram ca s-a agravat….si… si atat.