Summit-uri… mari, summit-uri…mai mici…

„Si deodata, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon

Ca un murmur lung de ape
Revarsate peste maluri…” 

Mi-am intrerupt doua zile concediul, ca sa ma duc la serviciu, pentru ca se intampla un mare eveniment, mare – sedinta consiliului de administratie se tinea la noi in oras. Fierbere, agitatie, graba multa si nervi pe masura. Lesinuri, nu stiu, daca au fost, ca n-am aflat. Acu’, chiar toate emotiunile astea nu m-au cuprins si pe mine, ca veneam dupa cateva zile de somn adevarat, lipsit de revizuirea, in vis, a agendei de a doua zi, asa ca mi-am luat o cafea si m-am pus si eu la birou, sa incerc sa reiau problemele de unde le lasasem, ca sa le duc..unde reuseam, in cele doua zile cat urma sa merg la serviciu.  

Surpriza cea mai mare am avut-o cand am ajuns la birou. Aproape sa nu mai recunosc locatia… credeam ca nimerisem altundeva….totul sclipea… curatenie exemplara, puteai sa iti aranjezi bretonul in stralucirea pardoselii, mocheta era spalata, parfumata, pieptanata… si aparusera orhidee in niste Ikebana ingenioase prin salile de primire. Echipa de curatenie tocmai pleca sa…doarma. Muncisera toata noaptea … spalasera geamurile… Asta cu spalatul geamurilor noaptea mi s-a parut cel putin o chestie excentrica, pentru ca n-am inteles cum si-au dat seama daca-s curate sau nu…plus ca nu vreau sa imi imaginez ce-or fi gandit vecinii – daca ar fi fost vreunul fara somn si ii vedea pe astia cocotati pe pervazuri. 

Geamurile, ca geamurile, dar birourile aratau de parca toti intrasera in greva japoneza. Disparusera teancurile de hartii si dosare care stateau pe mese, pe langa mese, pe unde se putea, ca dulapurile erau oricum ticsite. Ei bine, se gasise – nu un spatiu liber pentru ele -, se gasise o solutie sa fie dosite, pitite, inghesuite pe undeva ca sa nu se vada…mai ramasese cate o hartie, pe ici pe colo, ca sa nu para ca ne mutam din cladire. In rest, absolut nimic. Acum, de ce trebuia ca lasam impresia ca ne-am plictisi si n-am avea ce face, nu stiu, nu de alta, dar se putea crea suspiciunea ca, in general, pierdem vremea, ca fetele citesc Tabu si se rujeaza, iar baietii joaca dartzuri. De ce – daca regulamentul vestimentar nu ni l-a scris Inchizitia – trebuia sa ne imbracam totusi in negru si alb de parca eram lucratori la pompe funebre? De ce trebuia sa paream altfel decat eram?! De ce sa ne purtam artificial, cand puteam sa fim naturali si senini si am fi aratat la fel de profesionist. Poate chiar mai agreabil.  Ma rog… cred ca vizita a fost perceputa ca un fel de situatie limita si extrem de periculoasa. Secretara a facut cafea, a pregatit ceai, suc, alune, covrigei, biscuiti, apa plata, acidulata si, cine stie, ce mai avea ascuns prin dulapuri, ca sa acopere toate posibilele dorinte… 

“Creste-n lunca, mai aproape,
Umple vaile vecine
De rasunet mare…
Vine!…”

In cele din urma, au aparut. Au facut un tur, vorbind la mobil, destul de plictisiti – doar nu veneau pentru prima data -, o colega (care intelesese mai bine decat mine dramatismul momentului ) s-a scuzat ca a fost surprinsa… lucrand ceva, am schimbat un “how do you do” si au plecat.  

Cred ca a durat cel mult zece minute. Am inspirat adanc, am scos hartiile de prin ascunzatori si ne-am apucat de munca, istoviti.

 “Doar un pui de pitigoi,
Intr-un varf de fag pitic,
Sta cu penele valvoi
Si facand pe suparatul:
Ce sa fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul…” 

Concluzia: nu numai la Bucuresti se poarta….